O zi in chilotii unui panda

Azi, în timp ce aveam una dintre rarele discuţii cu maică-mea (fiind un adolescent morocănos şi ocupat), mi-a împărtăşit prima mea poveste inventată de mine pe la vârsta de 3-4 anişori. În urma inspectării manuscrisului unde ea a consemnat povestea, m-am decis să scriu un comentariu literar, cât mai amplu, al acestei povestiri, pregătindu-mă într-un fel pentru proba de BAC.

Povestea este următoarea: “A fost odată un urs, Pandilă. El era foarte sărac. Avea o singură pereche de chiloţi.”

Din start observăm complexitatea acestei povestiri, ea având 3 propoziţii, depăşind în lungime orice altă creaţie concepută de mine până la vârsta de 13 ani. Talentul meu pentru literatură se observa încă din acele fragede zile de grădiniţă.

Să analizăm în detaliu aceste 16 cuvinte marcante, în spatele cărora se află o multitudine de simboluri importante. De la bun început, am folosit o deschidere tradiţională pentru basme/poveşti. Din asta deducem cultura mea vastă privind speciile acestea literare. Cultură dobândită prin rugăminţi în toiul nopţii, prin care îl rugam pe străbunicul meu sau pe fratele bunicii mele să îmi povestească sau citească pentru a paisprezecea oară în acea zi povestea cu vaca a lu’ Tolstoi sau una cu o oarecare răţuşcă.

Continui. Urmează numele acestui personaj de basm, şi anume, Pandilă. Din asta deducem că el nu este un urs banal, dar un urs mândru, de viţă regală. Un urs exotic, un panda. Dar, fiind un diminutiv, un nume de alint, el devine un panda mai simplu, un urs de clasă mijlocie, de care lumea se poate lega. Este o antiteză între nobil şi om de rând, ca şi cea din “Prinţ şi cerşetor”, o antiteză între boier şi tăran, între exotic şi mioritic.

Urmează cea de-a doua propoziţie, la care nu găsesc multe de spus. Mă simt oarecum vinovat, deoarece la prima frază mi-am luat un avânt prea mare. Îmi aplec capul în ruşine şi mă duc la baie puţin. Cât timp am stat acolo m-am gândit să-l dau dracului, oricum urşii n-au atâtea posesii materiale, în afară de o roată de cauciuc şi, în cazul ăsta, o pereche de chiloţi.

Şi aşa ajungem la ultima propoziţie, “punchline”-ul povestirii, partea cu indispensabilii. Acea pereche de chiloţi reprezintă singura lui legătură cu realitatea, cu societatea. Rămâne aproape gol în faţa unui public neimpresionat şi pretenţios. Dar lui nu îi pasă. Pandilă este liber. Deşi izolat de restul lumii, el duce o viaţă proprie, o viaţă de boschetar. Poate că este primul urs aurolac din istoria literaturii de pretutindeni. O realizare impresionantă, făcută fără voia lui. Subconştienul meu de pe vremea aceea a creat un personaj real, palpabil faţă de care te poţi ataşa. Dar, sincer, cred că pe el îl măncă fix în curul păros înghesuit în acea unică pereche de chiloţi.