Archive for the 'Articole' Category

17
Feb
12

clișee fotografice și alte minunății

Din prostia mea eternă, am ajuns tâmp la factultatea foto și cu video. Eu mă axez pe foto că-i treaba care-mi place. Mă ocup de-o vreme de ea și deși n-am aparatura necesară unor lucruri sublime, cred ca sunt decent în practica asta. Nu cred că-s varză. Cred că o înțeleg. Acum, TOCMAI pentru că o înțeleg, mă enervează oribil când o văd făcută prost și la culme mă duce când văd mai mulți practicanți făcând aceeași greșeală. Știi când te găsești la volan în trafic și-l vezi pe-al zecelea bou, mizer, execrat care preferă să-și aibe discuția telfonică decât să-ți dea prioritatea ce-ți era prioritară? Na, aceeași chestie, doar că aparate în locul mașinilor și guri între-deschise în locul telefoanelor.

Știam ca la un moment dat avea să ajungă să mă irite asta și, iacă, s-a întâmplat.

Să încerc să vă pun chestia asta într-un context comun. E de fapt un exercițiu. Fiecare pentru el. Alege-ți o tipă la întâmplare de pe facebook, din lista de prieteni. Să aibe sub 30 de ani si +100 de poze cu ea. Am să aștept. Gata? Uita-te prin ele. Dacă nu găsești una singură cu ea în poziția aia CRETINĂ și ROMÂNEASCĂ de-a-și înclina capul la câteva grade în stânga sau dreapta doar pentru că i se face poză, îmi mănânc ficusul. E o modă dobitoacă și nu are nici cel mai mic sens. Cine umblă cu capul înclinat pe stradă intenționat? Nimeni. Ai arăta de parcă ai probleme cu capul, gâtul sau spatele. Nu i s-ar părea normal nimănui. Totuși, când vezi aparatul foto prin zonă, pac, se lasă capul într-o parte.

Asta-i tendința între pozele non-artistice. E tembelă și atât. În fotografia artistică sunt gurile între-deschise.

Eu cred că orice creație artistică trebuie să transmită ceva. Orice. Să te sperie, să te dezguste, să-ți stârnească hazul sau o erecție, orice. Atâta timp cât reacția publicului este cea pe care o intenționai, bravo, ești artist-șef. Dacă publicul râde în momentul dramatic al filmului tău, ai greșit. Mentalitatea asta m-a ținut mereu departe de fotografii fashion, de studio, sau nuduri. Nu-i simplu să transmiți ceva printr-o femeie dezbrăcată, de exemplu. Am dat de oameni care fac fotografii nud doar de dragul de a spune ca fac fotografii nud. Ei pun o problemă stranie de statut, în momentul în care convingi femei să ți se dezbrace și să pozeze, cumva ai trecut la un nivel superior. Porcarii. Oricum, în ideea asta, vreau să mă apropii de un detaliu, o modă, un clișeu mic-mic-mic care pe mine mă enervează mult-enorm-montan: gura întredeschisă. Dacă nu știi la ce mă refer, e poza aia care-și prezintă erotismul și suavul situației printr-o tipă cu dinții pe-afară. Mereu m-am întrebat ce cred fotografii despre tandrețe, când venea vorba de chestia asta. Sau dacă au văzut vreodată o femeie în „natură”. Pe de-asupra, n-o înțeleg deloc. Văd de unde a provenit totuși, din reclame. Din femeia ideală, Avon și Oriflame, care mereu stă cu gura întredeschisă de parcă i-a fost făcută poza cât vorbea. De-aici, tendința de-a imita ce-i cunoscut și ne trezim cu mii de poze cu femei cu guri între-deschise.

Încerc să-mi dau seama de ce mă deranjează atât de mult. Probabil e lipsa de naturalețe. Când văd o poză din asta, cu o tipă simpatică, întinsă pe un pat cu gura așa, e de parcă mă uit la trei lucruri diferite. La un corp frumos și atractiv legat de un model de azi pe mâine într-o fotografie ce nu-mi spune nimic.

14
Jan
12

prima lu’ Pomelo

Mă plimbam azi cu maşina prin oraş, în drum spre Scârţ, tremurând de frig. Că doar e ger afară. Şi ninge. Şi e polei. Şi frig. Pe dracu, mă trezesc la semafor după ce evit ca zeul un accident. Afară, +7 grade la ora 4 dupa-masa, în mijlocul lui Ianuarie. Pula ger, zăpadă, frig şi toate cele. Planeta asta se duce-n mă-sa cu noi cu tot.

Din boxe se auzea Beatles. Mult Beatles. Beatles ajută mult la schimbările mele de stare, bruşte fiind, de parcă aş fi pe stop. Sau gravid. Sau… na, femeie în general.

Depresia asta duce la accentuarea viciilor dobândite de-a lungul tinereţii. Te face să bei, să fumezi mult şi divers, să bagi în tine ca spartu’, să faci hemoroizi de la atâta stat pe scaun în faţa calculatorului jucându-te ore bune acelaşi joc, la care nici după aproape un an nu ai reuşit să devii măcar mediocru, sau dând refresh la fiecare 5 minute aceleaşi pagini web, că poate postează cineva o soluţie permanentă pentru probleme tale temporare. Cine ştie, poate-poate.

E nasol să-ţi dai seama că ţi-ai trăit ultimii ani minţindu-i pe toţi din jurul tău, şi, automat, pe tine, dând vina pe ei pentru eşecurile tale şi mirându-te că toţi prietenii tăi din tinereţe de fapt te lucrează pe la spate, că ei nu dau 2 lei pe tine, că eşti un surplus, nu eşti bun de nimic şi ceva, undeva, cândva s-a rupt în toata relaţia cu ei, dar nu ştii ce, iar lor nici nu le mai pasă. Tu îi accepţi şi aşa, convingându-te că e mai bine cu ei decât singur. E frica asta de singurătate care te împinge totuşi înspre necunoscut, înspre socializarea cu străini, relaţii noi de care totuşi ţi-e cât de cât frică. Poate n-au să râdă la glumele tale şi au să-şi facă o impresie proastă despre tine, şi o caci din prima, şi aşa devii paranoic, ajungi să crezi că nu te înghite nimeni şi că tipa de care iţi place nu te vrea şi îşi face de cap cu alţii, poate chiar cu prietenii tăi (ăia care oricum te urăsc şi vor să te fută). De-aia nu răspunde la telefon sau la mesaje si tot inventează scuze penibile să nu vă întâlniţi, gen „sunt obosită”, „sunt la lucru până târziu” sau „am sesiune şi trebuie să învăţ”. Tu pui botu’, că doar ea vrea să-şi bată joc de tine, clar! Toată ziua pune la cale planuri mârşave împotriva ta. Că doar ăsta îi singurul ei scop în viaţă.

Atunci te agiţi, te enervezi şi apoi te plafonezi. Imaginaţia ta bogată intră în acţiune şi creează pe loc scenarii dramatice tembele, numai bune de vizionat în somn. Râd când realizez că toată chestia aia cu „Scumbag Brain” e 100% reală. Creierul tău vrea să te fută. Adică tu ţi-o tragi ţie însuţi. Îți pui beţe în roate, roţi pe schiuri, cazi pe gheaţă şi-ţi spargi capul.

Ce faci ca să te calmezi? Logic, iţi torni un pahar de whisky, iţi aprinzi o ţigară, sau mănânci la ora 2 noaptea de parcă acum te-ai întors dintr-un sejur nedorit pe o insulă pustie unde n-ai băgat nimic altceva în gură timp de 2 luni decât nuci de cocos şi peşte prăjit. Asta dacă ai învăţat să faci foc. Altfel, vai de curul tău.

Aşa, încet-încet, o dai în beţie, în cancer, dai eroare la cântar, apoi bani la doctor şi, în final, te împiedici și cazi în depresie.

Ăăăăă, ajungi de unde ai plecat, nerezolvând nimic, te învârţi în acelaşi cerc prin care te învârţi de ani de zile. Realizezi că viaţa e de căcat, că oamenii sunt de căcat, şi că, evident, şi tu eşti de căcat, dar mai de căcat decât ceilalţi, pentru că tu, spre deosebire de ei, nu mai ai nici un pic de respect pentru tine. Cum să nu-ţi vină să-ţi tragi câţiva pumni în faţă?

În loc să-ţi bagi pula şi să te bucuri de viaţă. Și-aşa îi scurtă. În final, ce mai contează, că doar murim cu toţii în decembrie. Eu rămân cu prietenii mei Jameson, Kent şi Beatles. Măcar ei nu mă judecă la fel ca voi, toţi ăştia! Bit ches!

03
Jan
12

etanolul cel de toate zilele

În cel mai incredibil fel, blogul ăsta încă primește vizitatori zilnici. N-am o continuare, pur și simplu m-a făcut să exclam un mare „pffff”, suficient cat să clatin ficusul-bebe de pe cealaltă parte a mesei. Cred că e undeva în datoria noastră mea să mai contribui mormanului de nimicuri de-aici, măcar până mă plictisesc, poate chiar cu o oarecare frecvență, un luni și vineri sau ceva tembel de genu’ ăsta.

Cum azi e marți, nu m-am gândit la un subiect. Ăăăăăpfffcrrrrrr alcoolul. Un subiect pe care-l știu bine și mi-e chiar drag la ficat.

Într-o conversație cu unitatea maternală despre oameni și traiuri, ne-am dat seama că suntem înconjurați de oameni deprimați. Eu în generația mea, ea în a ei. Oamenii nu erau așa mereu, spune ea. Perioada aia a fericirii și nostalgiei (deși sub bocancul unui regim comunist) a existat și persistă prin memoriile lor și ale noastre, celor mai devreme veniți. Deci, de ce-i lumea mai amăruie și seacă deși viața e, în teorie, mai buna. După scurte dezbateri am ajuns la subiectul de mai sus. Alcoolul. Pe vremuri comuniste alcoolul nu era atât de frecvent băut și aproape niciodata de la o vârstă atât de fragedă ca în vremuri curente. Strictețea nu permitea scăpări tembele de genul „sut mulbt phrea bahbur pehnthru hasta”. Trebuia să fii unde trebuia să fii în dispoziție optimă. Fără scuze. Alcoolul este o substanță care induce depresie. Trecerea de la alcool la cafea e motivul pentru care a avut loc Renașterea și trecerea înapoi la el după revoluție prin generația nouă e motivul pentru starea de căcat pe care o avem acum. Și nici nu reușim o scăpare. Oamenii triști beau pentru că sunt triști că beau.

În ziua de azi barurile-s pline cu prichindei abia ieșiți din generală cu țigările-nfipte-n cavitățiile bucale, pufăind regește cu berea-n brațe și căpșoarele pe masă, bieții de ei. Odată ce începi atât de devreme consumul, scazi nivelul fericirii în rază colectivă și te trezești cu o grămadă de adolescenți sinucigași, deprimați și deloc capabili să facă față sistemului social, care devin apoi niște adulți sinucigași, deprimați și deloc capabil să contribuie sistemului social.

Nu vreau să spun că alcoolul e rău ca simpla-i existență. Asta e o afirmație dobitoacă, e de parcă aș spune că apa-i rea că te poți îneca în ea. E vorba de imboldul pe care-l avem toți de când suntem mici să ne autodistrugem prin împingerea celor din jur. Alcoolul e acolo ca să facem asta. E motivul pentru care aproape toți care citiți articolul ăsta ați început să fumați cel târziu în liceu și v-ați îmbătat praf tot cam pe-atunci. Ăsta, cred eu, e motivul pentru care suntem fiecare atât de triști.

Asta, desigur, pe lângă faptul că te-o părăsit idioata aia.

29
Sep
10

Epidemia cunoscuta ca dubstep

     Astăzi vom continua seria de articole care iau naştere din plictiseala generată de aşteptatul în şcoală cu un post despre genul de muzică dubstep. Posibil să fi auzit deja câteva melodii specifice genului şi dacă v-aţi gândit “Ce căcat îi asta şi de ce îmi sângerează urechile?” nu vă îngrijoraţi, este o reacţie normală. Încercaţi doar să scăpaţi cât mai repede de poluarea fonică şi probabil că hemoragia se va opri in curând. Conform site-ului de referate pentru liceu(Wikipedia) dubstep-ul este un gen de muzică electronică “caracterizat prin linii de bas foarte intense repetate cu schimbări rapide de timpi”. Cunoştiinţele despre teoria muzicală sunt destul de limitate dar tradusă, definiţia ar fi cam următoarea: zgomot; avertisment: poate cauza otoragie. Alt lucru dezamăgitor îi că genul ăsta a fost inventat de britanici, faţă de care am avut un respect imens (The Stones, The Clash, Kaiser Chiefs, Mumford and Sons şi multe multe altele) dar ce să-i faci? Şi ei trebuia să dea cu bâta-n baltă la un moment dat.

                

     Dacă un fragment din partitura ritmului de la Plastic Beach a lu’ Gorillaz ar fi comparată cu Van Gogh atunci exemplul de mai sus îi rezultatul mâzgăliturilor unui copil dislexic de 6 ani.

     Alt lucru care mă deranjează ii faptul că dubstep-ul a început să prindă popularitate şi în România, chiar auzind genul acesta şi în locul meu de refugiu şi beţie (Zodiac). Un prieten de-al meu (*cough* Dreamer *cough*) mi-a zis că ar fi bine dacă s-ar populariza în continuare şi “poate avem noroc si baga chestia asta in cluburile din Romania sa nu mai existe house-ul macar”. Oricât de inutil este să înlocuieşti muzica remixată şi repetitivă cu altă muzică remixată şi repetitivă, măcar pe house poţi dansa! Oarecum.  Dacă tipul ăsta de dans vă surâde, vă rog, dansaţi şi în stradă:

     Conform dictionarului britanic, în jargon, dub se referă la o persoană stânjenită, lipsită de îndemânare. Deci dubstep-ul s-ar traduce ca pasul unei persoane lipsită de îndemânare. Hmmm. Sună îndeajuns de precis.

     În concluzie, dubstep-ul este un gen muzical oribil, cu zgomote în loc de sunete şi cu un dans idiot. Dar asta-i doar părerea mea. Cei care apreciează muzica asta şi cred că este o contribuţie importantă muzicii internaţionale pot să se bucure în continuare de ea.

31
May
10

Tăierea porcului în banat

De la masturbare şi pornografie trecem la obiceiuri în familie, să fie bine pentru toţi.

Meseria Mainii: Dintr-o panică subtilă față de lipsa activității pe blogul ăsta, a venit timpul să vă prezint primul nou membru (mai e unu pe drum) al familionului de Amici. Curtea a deliberat e un prichindel mai înalt ca mine, cu o șaibă de plastic în ureche, handicapat vizual cu permis de conducere, piciorușe subțiri,  pantaloni strâmți și un tată soră cu Norris ăla.

Ca-n fiecare iarnă, la noi se taie porcul. Tot familionul se siue-n maşină sau în tren şi merge spre cocini, care sunt pe undeva lângă Jimbolia. Există şi o casă acolo, unde stau bunii noştri prieteni care cresc animalele pe care noi le păpăm de sărbători. Ei se chinuie un an, noi venim pentru o zi şi îi sărăcim de frumuseţe de scroafă.

O ţuiculiţă, multe pahare, o masă, un mini-eşafod pentru victimă, cuţitul şi butelia pentru pârlit sunt deja pregătite. Bărbaţii se schimbă-n haine de scandal, femeile-şi trag şorţurile şi purced spre capturarea scroafei. Fiind mare, că tare bună-i cărnica şi şunca de casă dacă-i multă, e cam geu s-o stăpâneşti. În fond, o prinzi să-i curmi viaţa. În cocină, unul o prinde de coadă şi săracul animal guiţă ca din gură de şarpe. Adică de porc. Taică-meu, care-i un vlăjgan vânjos ca bradul, îi prinde urechile şi-o direcţionează spre locul unde se va-ntâmpla sacrificul. Cu greu reuşesc cei doi s-o stăpânească, dar într-un final o mută 10 metri mai departe, unde restul lumii aşteaptă să vadă ce se va petrece.

Pasul unu este un succes. Normele UE spun că porcul trebuie mierlit numai după ce i se administrează o injecţie cu ceva, ca să nu-l doară. Ei, dar de scroafe nu se zice nimic. Aşa că, după ce îşi face curaj cu un păhărel dat pe gât, ia cuţitu-n mână şi fără să clipească îl bagă-n gâtul dobitoacei, care, mai ceva ca un american torturat de un arab, se zbate,  guiţă şi inspiră aer cât pentru şaişpe. După punctul culminant, animalul oboseşte şi crapă. Ce-a fost mai greu a trecut, acum urmează să pută. Se aprinde flacăra şi de data asta e rândul femeilor să lucreze. Pârlesc blana şi aşa rară a lighioanei, iar un miros infernal se-mprăştie-n jur. Dar nu contează, suntem afară, avem ţuică, avem geci, ne doare la pateu. După pârlire, urmează spălatul, pe care îl fac posibil tot femeile. Furtunul şi buretele curăţă scroafa. Încheind cu succes maxim şi pasul ăsta, lumea ia o pauză. Unii mai trag la măsea, alţii se uită la ceilalţi cum beau, dar toată lumea-i fericită că un animal a murit şi urmează ca bucăţi din el să atârne la loc de cinste în şpaisurile familiei.

Binemeritata pauză ia sfârşit şi începe tranşarea. Mie nu-mi place să văd cum despică pieptul săracei jivine, aşa că mă retrag într-o cameră cu televizor şi mă uit la nimic până când porcul e gata tăiat. Asta durează o ţâră mai mult, ce-i drept, dar la televizor găseşti mereu ceva mai interesant decât o scroafă cu măruntaiele şi şuncile pe masă.

Ritualu-i ritual, aşa că se fac cârnaţi din maţele dihaniei, nu din porcării ambalate. Dacă-i natural, natural să fie! Sigur, pentru a putea băga carnea-n maţe, acestea trebuie spălate. Foarte interesant cum nişte femei stau într-o odaie unde miroase a conţinut defecabil şi spală măruntaie ca să bage carne într-ânsele.

Se rezolvă şi asta, se fac şi cârnaţii cu maşina de făcut cârnaţi şi ce-o mai fi. Deja e seară bine, aşa că treaba ar cam trebui încheiată şi încununată cu o friptană ca la ţară. Nimic mai adevărat, în 3 minute masa e pusă, totul e curăţat şi după alte 2 minute farfuriile sunt pline cu carne prăjită şi pireu, plus murături sau compot, după gust.

Ne înfructăm ca şi cum ceea ce păpăm n-a fost viu acum 8 ore şi satisfăcuţi, stăm la poveşti cu scobitorile-n gură. A doua zi plecăm, că doar e Ajunul şi trebuie să rumegăm şi-n seara de vine carne din săraca scroafă.

13
Mar
10

Prietena include mâna dreaptă

Trag o aşteptare-n Scârţ cu un ceai bun şi ţigări scumpe, şi mi-am amintit de un oarecare articol pe care voiam sa-l scriu plecând de la ceva spus prietenei mele.
Vorbeam despre diverse genuri ale pornografiei şi preferinţele noastre printre ele şi am ajuns la concluzia tristă (de care probabil că ar trebui să-mi fie ruşine) că cel mai plăcut gen al pornografiei, din punctul meu de vedere, e acela solo. O tipă care-şi face nenumărate grozăvii cu mâinile sau scule specializate. De la această primă cuncluzie am ajuns la a doua: tendinţele mele de monogomie se extind în gusturile din pornografie. Nu spun că asta e ceva general aplicabil, nu ştiu ce-aş putea spune despre mine dacă am vorbi mi-ar plăcea zoofilia, sau scat etc, dar în cazul meu, ca un tip încrezător în ale “1+1 şi atât”, se aplică, şi asta e cam ciudat, dar, culmea, are sens.

Ok. Pe lângă asta, mergând pe principiul “How FA can I go?”, aş vrea să-mi exprim public condoleanţele faţă de dragul nostru Sac, al cărui al doilea membru de familie se plimbă prin fanteziile lui Dante, şi să adaug “ne e dor de tine, ne va fi dor şi de ea”… dar mai mult de tine fap fap fap.

02
Mar
10

Ceva ce pare ghei si emo

Vreti sa va spun parerea mea despre moarte? Despre ceea ce se intampla dupa ce picam lati intr-o buna zi? Nu cred in Rai/Iad, reincarnare, stafii, ne transformam in stele. Dupa moarte cred ca ajungem in acelasi loc unde ne aflam inainte sa ne nastem. Adica niciunde. Nimic. Constiinta dispare si corpul ii inmormantat, ars, donat sau de negasit. Nu prea putem privi spre sfarsit cu speranta in gand. Cel putin, asa vad eu lucrurile.

Vroiam sa va dau un sfat cu privinta la viata. Am fost motivat sa fac asta din cauza unui eveniment intristator mie. Nu sunt deprimat, doar demoralizat. Diferenta!  Sincer, nu stiu exact ce sa spun care sa nu sune prea cliseic si fals. Invata sa prioritezi si sa-ti bagi pula in cea mai putin importanta chestie. Nu-ti fa planuri sau griji. Fii o persoana selectiv sociala. Nu-ti bate capu’ cu problemele care nu te preocupa. Sa ai macar o intuitie de limitele tale. Depaseste-le macar o data. Si, in cele din urma, aprecieaza ceva in viata, orice ar fi acel lucru.