20
Apr
11

de ordin personal

Vreau să vă spun ceva despre reacții. Despre ce-i normal și ce nu e deosebit de normal. Azi voi duce cota transparenței până la 11 și vă voi mărturisi căcaturi de-ale mele.

Deci, prima mea prietenă a primei mele relații serioase, Ela, s-a logodit aseară (sau pe undeva pe-atunci, am aflat pe facebook). Relația asta, cea dintre mine și ea, a ținut vreo 3 ani și s-a sfârșit acum vreo 2. Cred  că aparține perioadelor fericite din viața mea. Ălora cărora le zâmbesc. Le zâmbesc acum. Totuși, subliniez înainte de toate că eu mă aflu-n zona „chiar nu-i treaba mea”, și spun asta sincer. Nu am rămas în nici un fel agățat emoțional de ea. Tot ce trebuia să se răcească s-a răcit și-i dus. Nu mai aveam peste ce să trec… peste. De la ea până aici am mai trăit prin 2,5 relații într-adevăr serioase. Mintea mea era, și este, din toate punctele de vedere altundeva. În brațele altcuiva, în făcând orice altcevauri. Renunțat.

Apoi facebook-ul mi-a anunțat.

O reacție normală ar fi fost să o sun să-i urez toate bune, toate faine. La urma urmei, ea era dedicată relației ăsteia de vre-un an, poate un pic mai mult. Surprins n-aveam voie să fiu, și n-am fost. Vestea a venit ca veste, veste ar fi trebuit să rămână. Prost nu-s. O reactiție normală era să-mi pară bine pentru dânsa. Că, na, treaba mea încetase a fi. Și chiar îmi părea. E un pas care-și cere gândire profundă și serioasă. Despre sine și despre celălalt. Situație și viitor propus. Principii și alte etc-uri. Bine-mi părea și bine-mi pare.

O altă reacție normală era să-mi văd de treabă și mi-am văzut. În felul meu. În restrângerile mele amețite și ampulea. Am fost reținut. M-am reținut față de ea.

Treaba mea nu era.

Treaba mea nu e nici acum.

Reacțiile normale includ și a o invita-n oraș în cinstea ei. O băutura la alegerea dânsei, ciocnită-n urări faine și-n ideea că primul om din viața mea a scăpat și va ajunge cu bine, oriunde, oricucine, acum, acum curând. Ea-i o ea faină. Ea-și merită binele. Ea-i pe-un drum bun.  Ea-i un om bun. După tot mizerul din mine, ea a rămas omul bun. Și asta-i bine.

Normal era orice lucru pozitiv. O reacție cu plus în față. Orice bun.

Doamne, orice.

Dar nu.

Am aflat vestea târziu, în car de noapte, după muncă. Obosit. Am luat-o ca și cum n-aș fi luat-o. N-am luat vestea ca atare. Am reacționat normal. N-am reacționat deloc.

M-am trezit și am plecat.

M-am trezit. Am băut.

Cognac bun. Câteva a-la Zaraza. Schimb de local, apoi whisky bun. A-la Jameson. Ieftin.

Am căutat. Am cotrobăit, și, futu-i, am găsit. Plin plibările mele nocturne, din bar în bar, în pahar gol într-altu, o găsisem. Nu pe ea, fosta mea. Nu cea cu planuri de viitor. Futu-i, nu. Ea era bine, bănuiesc. E bine și acum. Bănuiesc. Nu. Căutam pe-orcine de-oricare fel. De chiar orice fel. O seară-ntreagă. Băut bine o găsisem. Da, dragii mei, îmi găsisem o altă alta, aceeași alta. O Ela. O Ela asemănătoare. Fizic. Și-o chema Ela. Ela ca pe Ela mea.

O reacție cam tembelă.

Am vorbit. De diverse diverse. De aiureli și altele. Muzică și filme. Căutam teren comun, c-așa-i normal. Nu știu dacă era, totuși, Jameson nu-mi lasă memorii, dar găsisem. Și am mers pe el, câmpi bătuți din cap în coadă. Am băut împreună. Lucruri bune și lucruri rele. Am mâncat pufuleți. Am dansat și-am cântat muzică proastă. Ne-am simțit bine. Chiar ne-am simțit bine.

Nu mă comportam cum trebe. Eu nu mă comport cum trebe. Cum ar fi „cu capu’-aș ” fi.

Da’, na.

Băusem cum trebe cu Ela asta. Mă distrasem cu Ela asta. În cinstea noastră de seară. În cinstea ei. Și-a persoanei faine care era. O persoană bună. Cu viitor. Cu o alegere deștept făcută. Cu un așteptări corecte-n trai. Pentru viața mea lăsată-n urmă, de mine și de altele. Pentru. Acele lucruri bune. Acelel lucruri faine.

Ela mea.

Teleleu de teleleu, pierdut pe străzi împreună, cândva și cumva mă găsisem la ea acasă. Era dimineață. Era vremea de mers la lucru și câștigat de trai pierdut. Eram gol. Era și ea. Eram încă beat. Probabil și ea. Mă trezisem, și ea.

A fost fain. Da. Ne simțisem bine. Da. Poate ne mai vedem. Da, clar. Confirmările nu-mi aparțineau. Mă trezisem și vedeam ce am făcut. N-am făcut un lucru bun. Nu eram eu acolo. N-aveam ce căuta eu acolo. Mi-am îmbrăcat țoalele-nșirate, m-am adunat și m-am oprit.

I-am urat tot ce-i bun și fain. Viitorul pe care și-l dorește. Tot. Orice. I-am dorit tot. Sincer. Corect. La timp. Atunci. Acum. Eu.

Am sărutat-o și am plecat. Și-am rămas plecat.

Toate astea, toate spuse. Și nu cred că. Nu a fost o reacție normală. Deloc.

Acum cinstesc în cinstea mea. Încă aici și tot așa.


2 Responses to “de ordin personal”


  1. 24 September, 2011 at 11:21

    Ca un film de Woody Allen..

  2. 2 ily
    3 October, 2012 at 13:35

    numa asta mi-a cantat in cap cat am citit postarea http://www.youtube.com/watch?v=18gDQU2gNkg


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: