Fericire, veseilie, o chestie care s-a intamplat acum nici 5 minute e exact pe subiectul ăsta, deci îl pot aborda.

Copilăria și adolescența mi-am trăit-o într-un mediu bombardat cu stres. Era un mediu în care toată lumea mergea pe vârfuri în jurul celorlaltora pentru a evita ceea ce la noi se numeau „circuri”. Scandalul tipic unei familii la noi era mult amplificat și începea din cele mai infime lucruri, oricare erau, de oricine țineau. Asta cauza o tensiune enormă și continuă între toți membri familiei. E greu de explicat altcuiva. Era un control de frica lipsei lui.

Cu cât mai puțin timp petreceam în familie, cu atât mai mult observam că se lua mult prea în serios și că trăiam într-un mediu adesea toxic și bolnav. Fiecare era înspăimântat de toți ceilalți. Concluziile mele au culminat în primii ani de facutate, când am fost expus la alte feluri de trai, la răbdare, înțelegere și autentica băgare de pulă.

Oricum, asta mă aduce la acum 5 minute.

Îmi amestecam zahărul în biata mea cafea într-o ceașcă cu o gâscă veselă pe lateral. Soră-mea și taică-meu stăteau la masă și mâncau. Maică-mea spăla vasele. Ajunsesem acasă de foarte puțin timp, așa că ne-am trântit bagajele unde apucasem, fiind lihniți, ne-am pus la mâncat.

Și mi-am scăpat lingurița. Mi-a alunecat, mă-sa știe cum. Am stropit puțin în jurul ceștii și exact trei stropi au reușit să depășească marginea mesei și au picat într-o plasă plină cu diverse hârtii. Mă uit la soră-mea și zic „vezi că am scă…”. N-am apucat să termin propoziția. Se apleacă, vede, și face un „hi!” din ăla șocat, extrem de prelungit și plin de patos. Reacție egalabilă doar cu descoperirea unui cadavru cu tine-n pat când te trezești. Se-aruncă de pe scaun, trântește tot, ia foile și fuge-n baie cu ele. Nu știu exact ce voia să le facă. Un duș? O baie? Să le bage degetele pe gât? Chiar nu știu. Se întoarce comentând că nu-s ale ei și că acum totul e distrus și stricat. Practic îmi recomanda harakiri pentru lipsa de respect adusă ei. Taică-meu se trezește și el să se bage în discuție, dând vina pe ea că-și pusese foile lângă masă. Ea urlă la el, care, deși se băgase amuia, n-avea nici o vină. Că ce tata? Unde ar trebui să le pun tata? Să le pun în baie tata? Taică-meu zice că mai de grabă trebuiau lăsate în casa scării, în fața ușii de la intrare. Soră-mea-i aruncă cel mai dătător de ochi peste cap „da, bine!”.

Eu nu voiam decât să-mi fac o cafea nenorocită. Îmi era și mie somn. Dintr-un lucru atât de mic am declanșat ditamai tămbălăul.

Un lucru care n-am fost învățați a fost să acceptăm lucrurile întâmplate. Am fost crescut să mă enervez, să fiu mereu pregătit pentru lansarea glorioasă a unul scandal cât se poate de lung și gălăgios. Circul era soluția pentru tot. Deși nu rezolva nimic, era mereu prima armă. Un război rece în familie. Toată lumea stă să cadă bomba. Mi-am petrecut tinerețea urlând și urlându-se la mine fără speranța unui rezultat.

Soră-mea-i încă mică, săraca, și nu înțelege că sunt trăsături cu care ai fost crescut și pot fi schimbate cu efort minim. Pentru taică-meu e deja prea târziu.

Titlul se referă la iremediabilul situației. E momentul în care vreau să o iau pe soră-mea de umeri și să-i spun că n-am făcut-o intenționant, că-mi pare rău, că dacă aș avea o mașină a timpului, m-aș întoarce în timp și mi-aș desface un cola și gata. Dar probabil că urlând i-aș spune-o, deci -5 puncte mie.

Din boxe se auzea Beatles. Mult Beatles. Beatles ajută mult la schimbările mele de stare, bruşte fiind, de parcă aş fi pe stop. Sau gravid. Sau… na, femeie în general.

Depresia asta duce la accentuarea viciilor dobândite de-a lungul tinereţii. Te face să bei, să fumezi mult şi divers, să bagi în tine ca spartu’, să faci hemoroizi de la atâta stat pe scaun în faţa calculatorului jucându-te ore bune acelaşi joc, la care nici după aproape un an nu ai reuşit să devii măcar mediocru, sau dând refresh la fiecare 5 minute aceleaşi pagini web, că poate postează cineva o soluţie permanentă pentru probleme tale temporare. Cine ştie, poate-poate.

E nasol să-ţi dai seama că ţi-ai trăit ultimii ani minţindu-i pe toţi din jurul tău, şi, automat, pe tine, dând vina pe ei pentru eşecurile tale şi mirându-te că toţi prietenii tăi din tinereţe de fapt te lucrează pe la spate, că ei nu dau 2 lei pe tine, că eşti un surplus, nu eşti bun de nimic şi ceva, undeva, cândva s-a rupt în toata relaţia cu ei, dar nu ştii ce, iar lor nici nu le mai pasă. Tu îi accepţi şi aşa, convingându-te că e mai bine cu ei decât singur. E frica asta de singurătate care te împinge totuşi înspre necunoscut, înspre socializarea cu străini, relaţii noi de care totuşi ţi-e cât de cât frică. Poate n-au să râdă la glumele tale şi au să-şi facă o impresie proastă despre tine, şi o caci din prima, şi aşa devii paranoic, ajungi să crezi că nu te înghite nimeni şi că tipa de care iţi place nu te vrea şi îşi face de cap cu alţii, poate chiar cu prietenii tăi (ăia care oricum te urăsc şi vor să te fută). De-aia nu răspunde la telefon sau la mesaje si tot inventează scuze penibile să nu vă întâlniţi, gen „sunt obosită”, „sunt la lucru până târziu” sau „am sesiune şi trebuie să învăţ”. Tu pui botu’, că doar ea vrea să-şi bată joc de tine, clar! Toată ziua pune la cale planuri mârşave împotriva ta. Că doar ăsta îi singurul ei scop în viaţă.

Atunci te agiţi, te enervezi şi apoi te plafonezi. Imaginaţia ta bogată intră în acţiune şi creează pe loc scenarii dramatice tembele, numai bune de vizionat în somn. Râd când realizez că toată chestia aia cu „Scumbag Brain” e 100% reală. Creierul tău vrea să te fută. Adică tu ţi-o tragi ţie însuţi. Îți pui beţe în roate, roţi pe schiuri, cazi pe gheaţă şi-ţi spargi capul.

Ce faci ca să te calmezi? Logic, iţi torni un pahar de whisky, iţi aprinzi o ţigară, sau mănânci la ora 2 noaptea de parcă acum te-ai întors dintr-un sejur nedorit pe o insulă pustie unde n-ai băgat nimic altceva în gură timp de 2 luni decât nuci de cocos şi peşte prăjit. Asta dacă ai învăţat să faci foc. Altfel, vai de curul tău.

Aşa, încet-încet, o dai în beţie, în cancer, dai eroare la cântar, apoi bani la doctor şi, în final, te împiedici și cazi în depresie.

Ăăăăă, ajungi de unde ai plecat, nerezolvând nimic, te învârţi în acelaşi cerc prin care te învârţi de ani de zile. Realizezi că viaţa e de căcat, că oamenii sunt de căcat, şi că, evident, şi tu eşti de căcat, dar mai de căcat decât ceilalţi, pentru că tu, spre deosebire de ei, nu mai ai nici un pic de respect pentru tine. Cum să nu-ţi vină să-ţi tragi câţiva pumni în faţă?

În loc să-ţi bagi pula şi să te bucuri de viaţă. Și-aşa îi scurtă. În final, ce mai contează, că doar murim cu toţii în decembrie. Eu rămân cu prietenii mei Jameson, Kent şi Beatles. Măcar ei nu mă judecă la fel ca voi, toţi ăştia! Bit ches!

Cum azi e marți, nu m-am gândit la un subiect. Ăăăăăpfffcrrrrrr alcoolul. Un subiect pe care-l știu bine și mi-e chiar drag la ficat.

Într-o conversație cu unitatea maternală despre oameni și traiuri, ne-am dat seama că suntem înconjurați de oameni deprimați. Eu în generația mea, ea în a ei. Oamenii nu erau așa mereu, spune ea. Perioada aia a fericirii și nostalgiei (deși sub bocancul unui regim comunist) a existat și persistă prin memoriile lor și ale noastre, celor mai devreme veniți. Deci, de ce-i lumea mai amăruie și seacă deși viața e, în teorie, mai buna. După scurte dezbateri am ajuns la subiectul de mai sus. Alcoolul. Pe vremuri comuniste alcoolul nu era atât de frecvent băut și aproape niciodata de la o vârstă atât de fragedă ca în vremuri curente. Strictețea nu permitea scăpări tembele de genul „sut mulbt phrea bahbur pehnthru hasta”. Trebuia să fii unde trebuia să fii în dispoziție optimă. Fără scuze. Alcoolul este o substanță care induce depresie. Trecerea de la alcool la cafea e motivul pentru care a avut loc Renașterea și trecerea înapoi la el după revoluție prin generația nouă e motivul pentru starea de căcat pe care o avem acum. Și nici nu reușim o scăpare. Oamenii triști beau pentru că sunt triști că beau.

În ziua de azi barurile-s pline cu prichindei abia ieșiți din generală cu țigările-nfipte-n cavitățiile bucale, pufăind regește cu berea-n brațe și căpșoarele pe masă, bieții de ei. Odată ce începi atât de devreme consumul, scazi nivelul fericirii în rază colectivă și te trezești cu o grămadă de adolescenți sinucigași, deprimați și deloc capabili să facă față sistemului social, care devin apoi niște adulți sinucigași, deprimați și deloc capabil să contribuie sistemului social.

Nu vreau să spun că alcoolul e rău ca simpla-i existență. Asta e o afirmație dobitoacă, e de parcă aș spune că apa-i rea că te poți îneca în ea. E vorba de imboldul pe care-l avem toți de când suntem mici să ne autodistrugem prin împingerea celor din jur. Alcoolul e acolo ca să facem asta. E motivul pentru care aproape toți care citiți articolul ăsta ați început să fumați cel târziu în liceu și v-ați îmbătat praf tot cam pe-atunci. Ăsta, cred eu, e motivul pentru care suntem fiecare atât de triști.

Asta, desigur, pe lângă faptul că te-o părăsit idioata aia.

Deci, prima mea prietenă a primei mele relații serioase, Ela, s-a logodit aseară (sau pe undeva pe-atunci, am aflat pe facebook). Relația asta, cea dintre mine și ea, a ținut vreo 3 ani și s-a sfârșit acum vreo 2. Cred  că aparține perioadelor fericite din viața mea. Ălora cărora le zâmbesc. Le zâmbesc acum. Totuși, subliniez înainte de toate că eu mă aflu-n zona „chiar nu-i treaba mea”, și spun asta sincer. Nu am rămas în nici un fel agățat emoțional de ea. Tot ce trebuia să se răcească s-a răcit și-i dus. Nu mai aveam peste ce să trec… peste. De la ea până aici am mai trăit prin 2,5 relații într-adevăr serioase. Mintea mea era, și este, din toate punctele de vedere altundeva. În brațele altcuiva, în făcând orice altcevauri. Renunțat.

Apoi facebook-ul mi-a anunțat.

O reacție normală ar fi fost să o sun să-i urez toate bune, toate faine. La urma urmei, ea era dedicată relației ăsteia de vre-un an, poate un pic mai mult. Surprins n-aveam voie să fiu, și n-am fost. Vestea a venit ca veste, veste ar fi trebuit să rămână. Prost nu-s. O reactiție normală era să-mi pară bine pentru dânsa. Că, na, treaba mea încetase a fi. Și chiar îmi părea. E un pas care-și cere gândire profundă și serioasă. Despre sine și despre celălalt. Situație și viitor propus. Principii și alte etc-uri. Bine-mi părea și bine-mi pare.

O altă reacție normală era să-mi văd de treabă și mi-am văzut. În felul meu. În restrângerile mele amețite și ampulea. Am fost reținut. M-am reținut față de ea.

Treaba mea nu era.

Treaba mea nu e nici acum.

Reacțiile normale includ și a o invita-n oraș în cinstea ei. O băutura la alegerea dânsei, ciocnită-n urări faine și-n ideea că primul om din viața mea a scăpat și va ajunge cu bine, oriunde, oricucine, acum, acum curând. Ea-i o ea faină. Ea-și merită binele. Ea-i pe-un drum bun.  Ea-i un om bun. După tot mizerul din mine, ea a rămas omul bun. Și asta-i bine.

Normal era orice lucru pozitiv. O reacție cu plus în față. Orice bun.

Doamne, orice.

Dar nu.

Am aflat vestea târziu, în car de noapte, după muncă. Obosit. Am luat-o ca și cum n-aș fi luat-o. N-am luat vestea ca atare. Am reacționat normal. N-am reacționat deloc.

M-am trezit și am plecat.

M-am trezit. Am băut.

Cognac bun. Câteva a-la Zaraza. Schimb de local, apoi whisky bun. A-la Jameson. Ieftin.

Am căutat. Am cotrobăit, și, futu-i, am găsit. Plin plibările mele nocturne, din bar în bar, în pahar gol într-altu, o găsisem. Nu pe ea, fosta mea. Nu cea cu planuri de viitor. Futu-i, nu. Ea era bine, bănuiesc. E bine și acum. Bănuiesc. Nu. Căutam pe-orcine de-oricare fel. De chiar orice fel. O seară-ntreagă. Băut bine o găsisem. Da, dragii mei, îmi găsisem o altă alta, aceeași alta. O Ela. O Ela asemănătoare. Fizic. Și-o chema Ela. Ela ca pe Ela mea.

O reacție cam tembelă.

Am vorbit. De diverse diverse. De aiureli și altele. Muzică și filme. Căutam teren comun, c-așa-i normal. Nu știu dacă era, totuși, Jameson nu-mi lasă memorii, dar găsisem. Și am mers pe el, câmpi bătuți din cap în coadă. Am băut împreună. Lucruri bune și lucruri rele. Am mâncat pufuleți. Am dansat și-am cântat muzică proastă. Ne-am simțit bine. Chiar ne-am simțit bine.

Nu mă comportam cum trebe. Eu nu mă comport cum trebe. Cum ar fi „cu capu’-aș ” fi.

Da’, na.

Băusem cum trebe cu Ela asta. Mă distrasem cu Ela asta. În cinstea noastră de seară. În cinstea ei. Și-a persoanei faine care era. O persoană bună. Cu viitor. Cu o alegere deștept făcută. Cu un așteptări corecte-n trai. Pentru viața mea lăsată-n urmă, de mine și de altele. Pentru. Acele lucruri bune. Acelel lucruri faine.

Ela mea.

Teleleu de teleleu, pierdut pe străzi împreună, cândva și cumva mă găsisem la ea acasă. Era dimineață. Era vremea de mers la lucru și câștigat de trai pierdut. Eram gol. Era și ea. Eram încă beat. Probabil și ea. Mă trezisem, și ea.

A fost fain. Da. Ne simțisem bine. Da. Poate ne mai vedem. Da, clar. Confirmările nu-mi aparțineau. Mă trezisem și vedeam ce am făcut. N-am făcut un lucru bun. Nu eram eu acolo. N-aveam ce căuta eu acolo. Mi-am îmbrăcat țoalele-nșirate, m-am adunat și m-am oprit.

I-am urat tot ce-i bun și fain. Viitorul pe care și-l dorește. Tot. Orice. I-am dorit tot. Sincer. Corect. La timp. Atunci. Acum. Eu.

Am sărutat-o și am plecat. Și-am rămas plecat.

Toate astea, toate spuse. Și nu cred că. Nu a fost o reacție normală. Deloc.

Acum cinstesc în cinstea mea. Încă aici și tot așa.

Ce mi-a restârnit ura (asta) recent este un accident la care a participat mașina mea, dar nu și eu. Un jmeker de cartier se urla cu un alt jmeker de cartier în fața blocului meu, unde cam doar Mobilul-Meseria-Mâinii se odihnea, într-o fundătură. După câteva minute de atras atenția vecinilor, se bagă unu în mașina lui și o tulește. Ăstalalt, Vin Diesel, prea iute, prea furios, prea prostovan, se bagă la el în vehicul și-și dorește plecarea. Din nefericire, era cu curu’ spre ieșire și tre’ia să-ntoarcă. O bagă bine și nervos către mașina mea și-și trântește rabla direct în buca dreaptă a rablei mele, cretinu’, apoi pleacă-n urmărire.

Vine o vecină care urmărise incidenul să m-anunțe. Ajunge în fața ușii strigând pe scară „AICEA STĂ NU?” apoi încearcă la ușă. Da. Încearcă la ușă. Era încuiată. Apoi bate. Îi răspund și-mi spune că nu știu cine dracu’  și-o dat în mașina mea, să cobor fuga, și-mi spune numărul mașinii, care era de Timiș și se sfârșea în ANK. Prima mea concluzie, o proastă și-o dat în mine încercând să parcheze. Da’ cică era un tip la volan. Heh.

Cobor și sun la 112. Cică am sunat greșit, tre să sun la rutiere. Sun la rutiere, să vin mâine să dau o declarație. Îi întreb, da’, ce, nu vin să facă poze sau ceva? Nu, de ce-ar veni? Păi eu pot să sparg geamu’ și să dau vina pe ăla, le zic. Cică de ce-aș face asta? Și să nu fac asta. Bine.

Vecinii recomandă să merg la secția de poliție din zonă, să declar accientul. Mi se părea normal, mă urc la volan, plec în căutarea secției. După juma’ de oră de căutări am găsit-o marcată cu un semnuleț cât se poate de mic într-un boschet, practic. Acolo un polițist se juca solitare pe un calculator și asculta muzică populară. I-am prezentat problema și mi-a spus ca n-am ce căuta acolo, ca doar la rutiere se rezolva asta, ca „cine Dracu’ mi-a zis mie să merg acolo, că el vine doar dacă eu și ăla cu care am avut accidentu’ ne punem să ne lom la pumnăreală”. Bine. Mă iau nervos și mă car.

Vine ziua de mâine, merg frumos cu noaptea-n cap la poliție cu mașina, o parchez la un minut de secție, polițistu-mi spune să aduc mașina și să o parchez în fața secției, acolo une este oprirea este interzisă, că el nu’ vine „până la Billa să-mi vadă mie mașina”. Dar e chiar aici, la un minut, după colț. Nu, să i-o aduc în față. Bine.

Îi parchez mașina ilegal, scrie pe declarație și mi-o dă. Cu asta te duci la martor, îi pui numele, CNP-ul și numărul ei de telefon pe foaie. Bine.

Plec, mă culc până dupămasă, aștept până seară să vină vecina acasă. Scriu declarația cu numele dânsei, plec cu foaia la poliție. Ajung acolo, dau de alt polițist, o tipă de vreo 25 de ani. Îi dau declarația completată cum trebuie. Totul bine.

A, nu, stai, nu e. Cică îmi trebuie o declarație separată de la tipă, pe o foaie curată A4. Dar polițistul de mai devreme mi-a zis să pun martorul acolo. Nu, trebuie pus pe o foaie separată. Atunci de ce nu mi-a zis polistul mai devreme. Nu știe. Nu știu nici eu. Bine.

Ies în fața sediului și zic frumos ÎMI BAG PULA. Mă cac lent, frumos și parfumat pe birocrație, legislație și sistem. Mă voi duce să-mi iau aiaiailă foaie care zice că pot să circul cu mașina bușită. Și gata. Futu-i.

     Dacă un fragment din partitura ritmului de la Plastic Beach a lu’ Gorillaz ar fi comparată cu Van Gogh atunci exemplul de mai sus îi rezultatul mâzgăliturilor unui copil dislexic de 6 ani.

     Alt lucru care mă deranjează ii faptul că dubstep-ul a început să prindă popularitate şi în România, chiar auzind genul acesta şi în locul meu de refugiu şi beţie (Zodiac). Un prieten de-al meu (*cough* Dreamer *cough*) mi-a zis că ar fi bine dacă s-ar populariza în continuare şi “poate avem noroc si baga chestia asta in cluburile din Romania sa nu mai existe house-ul macar”. Oricât de inutil este să înlocuieşti muzica remixată şi repetitivă cu altă muzică remixată şi repetitivă, măcar pe house poţi dansa! Oarecum.  Dacă tipul ăsta de dans vă surâde, vă rog, dansaţi şi în stradă:

     Conform dictionarului britanic, în jargon, dub se referă la o persoană stânjenită, lipsită de îndemânare. Deci dubstep-ul s-ar traduce ca pasul unei persoane lipsită de îndemânare. Hmmm. Sună îndeajuns de precis.

     În concluzie, dubstep-ul este un gen muzical oribil, cu zgomote în loc de sunete şi cu un dans idiot. Dar asta-i doar părerea mea. Cei care apreciează muzica asta şi cred că este o contribuţie importantă muzicii internaţionale pot să se bucure în continuare de ea.

Dacă un avion depășește viteza luminii devine invizibil?

Hmm. Dacă un pirat depășește viteza luminii devine ninja?

De la masturbare şi pornografie trecem la obiceiuri în familie, să fie bine pentru toţi.

Meseria Mainii: Dintr-o panică subtilă față de lipsa activității pe blogul ăsta, a venit timpul să vă prezint primul nou membru (mai e unu pe drum) al familionului de Amici. Curtea a deliberat e un prichindel mai înalt ca mine, cu o șaibă de plastic în ureche, handicapat vizual cu permis de conducere, piciorușe subțiri,  pantaloni strâmți și un tată soră cu Norris ăla.

Ca-n fiecare iarnă, la noi se taie porcul. Tot familionul se siue-n maşină sau în tren şi merge spre cocini, care sunt pe undeva lângă Jimbolia. Există şi o casă acolo, unde stau bunii noştri prieteni care cresc animalele pe care noi le păpăm de sărbători. Ei se chinuie un an, noi venim pentru o zi şi îi sărăcim de frumuseţe de scroafă.

O ţuiculiţă, multe pahare, o masă, un mini-eşafod pentru victimă, cuţitul şi butelia pentru pârlit sunt deja pregătite. Bărbaţii se schimbă-n haine de scandal, femeile-şi trag şorţurile şi purced spre capturarea scroafei. Fiind mare, că tare bună-i cărnica şi şunca de casă dacă-i multă, e cam geu s-o stăpâneşti. În fond, o prinzi să-i curmi viaţa. În cocină, unul o prinde de coadă şi săracul animal guiţă ca din gură de şarpe. Adică de porc. Taică-meu, care-i un vlăjgan vânjos ca bradul, îi prinde urechile şi-o direcţionează spre locul unde se va-ntâmpla sacrificul. Cu greu reuşesc cei doi s-o stăpânească, dar într-un final o mută 10 metri mai departe, unde restul lumii aşteaptă să vadă ce se va petrece.

Pasul unu este un succes. Normele UE spun că porcul trebuie mierlit numai după ce i se administrează o injecţie cu ceva, ca să nu-l doară. Ei, dar de scroafe nu se zice nimic. Aşa că, după ce îşi face curaj cu un păhărel dat pe gât, ia cuţitu-n mână şi fără să clipească îl bagă-n gâtul dobitoacei, care, mai ceva ca un american torturat de un arab, se zbate,  guiţă şi inspiră aer cât pentru şaişpe. După punctul culminant, animalul oboseşte şi crapă. Ce-a fost mai greu a trecut, acum urmează să pută. Se aprinde flacăra şi de data asta e rândul femeilor să lucreze. Pârlesc blana şi aşa rară a lighioanei, iar un miros infernal se-mprăştie-n jur. Dar nu contează, suntem afară, avem ţuică, avem geci, ne doare la pateu. După pârlire, urmează spălatul, pe care îl fac posibil tot femeile. Furtunul şi buretele curăţă scroafa. Încheind cu succes maxim şi pasul ăsta, lumea ia o pauză. Unii mai trag la măsea, alţii se uită la ceilalţi cum beau, dar toată lumea-i fericită că un animal a murit şi urmează ca bucăţi din el să atârne la loc de cinste în şpaisurile familiei.

Binemeritata pauză ia sfârşit şi începe tranşarea. Mie nu-mi place să văd cum despică pieptul săracei jivine, aşa că mă retrag într-o cameră cu televizor şi mă uit la nimic până când porcul e gata tăiat. Asta durează o ţâră mai mult, ce-i drept, dar la televizor găseşti mereu ceva mai interesant decât o scroafă cu măruntaiele şi şuncile pe masă.

Ritualu-i ritual, aşa că se fac cârnaţi din maţele dihaniei, nu din porcării ambalate. Dacă-i natural, natural să fie! Sigur, pentru a putea băga carnea-n maţe, acestea trebuie spălate. Foarte interesant cum nişte femei stau într-o odaie unde miroase a conţinut defecabil şi spală măruntaie ca să bage carne într-ânsele.

Se rezolvă şi asta, se fac şi cârnaţii cu maşina de făcut cârnaţi şi ce-o mai fi. Deja e seară bine, aşa că treaba ar cam trebui încheiată şi încununată cu o friptană ca la ţară. Nimic mai adevărat, în 3 minute masa e pusă, totul e curăţat şi după alte 2 minute farfuriile sunt pline cu carne prăjită şi pireu, plus murături sau compot, după gust.

Ne înfructăm ca şi cum ceea ce păpăm n-a fost viu acum 8 ore şi satisfăcuţi, stăm la poveşti cu scobitorile-n gură. A doua zi plecăm, că doar e Ajunul şi trebuie să rumegăm şi-n seara de vine carne din săraca scroafă.